Eusebiu Camilar – Stejarul din Borzesti
Stejarul din Borzești este cea mai citită și îndrăgită poveste care evocă fapte din copilăria și domnia lui Ștefan cel Mare.
Aici copiii cunosc pe Ștefan cel Mare mai puțin ca domnitor, ci mai mult ca pe un copil răsărit și mai isteți ca alți companioni de joacă, din anii petrecuți prin părțile trotușului, în împrejurimile Borzești.
Cititorii sunt captivați deopotrivă de filonul epic al povestirii și de obiceiurile unor vremuri demult apuse. Sapiritul de dreptate, vitejia și curajul, dragostea de neam și de țară – sunt trăsăturile al caracter pe care le stimulează această povestire. Ele nu sunt intercalate voit în narațiune, ci transpar indirect din întâmplările relatate.
Povestea poate fi asemănată, prin dramatismul ei, cu o mică piesă în două acte. La începutul primului act , autorul evocă în culorile luminoase copliăria lui Ștefănucă sau Ștefăniță, cum îi ziceau copiii de răzeși.
Scriitorul a fost inspirat câns și-a imaginat un joc, sugerând cititorului că faptele ce se petrec sub ochii lui sunt de pe timpul când Moldova era atacată și jefuită de hoardele tătarilor.
Jucându-se, copii se împart în două cete, una condusă de Ștefănucă era a moldovenilor, cealaltă, condusă se ”piuil” de răzeș, Mitruț, era a tătarilor. Taberele se angajează într-o ”adevărată” luptă cu arcuri și săgeți. Învingătorul este Ștefănucă, iar ”hanul”tătarilor, Mitruț e ”spânzurat” (legat) de o ramurăa stejarului. Însă, vin adevărații tătari, copiii fug și Mitruț este ucis chiar de hanul tătarilor.
Actul al doilea al povestirii se rezumă la răzbunarea copilului de altădată din Borzești. Ajuns domnitor, Ștefan îi trimite vorbă hanului să trăiască ăn pace cu moldovenii. Dar acesta calcă din nou pământul Moldovei. Ștefan îl prinde și-l pedepsește răzbunându-și astfel fostul tovarăș de joacă.
Povestea Stejarul din Borzeși este o adevărată pagină de istorie.
Prin ea copii fac cunoștință cu realitățișe Moldovei din timpuri străvechi. Scriitorul evocă în imagini sumbre urmările năvălirilor tătare: pârjolirea hotarelor, arderea caselor și cetățilpr, oameni nevinovați duși în robie etc. Cu toate aceste urmări nefaste, moldovenii doreau să trăiască în pace cu vecinii lor. Autorul evidențiază firea pașnică și înțeleaptă a moldovenilor, care-i sfătuiesc pe tătari să se lase de pradă și jaf. Însă ei năvățesc din nou și atunci Ștefan le dă o lecșie aspră.
Pe plan afectiv, copiii învață să fie buni, drepți, viteji, dar neiertători cu cei care calcă pământul țării. Povestea place și penru că scriitorul l-a apropiat și mai mult pe domnitorul legendar de imaginația copilului, creionându-i figura la o vărstă similară de a cea a cititorului, iar înclinația spre ”bravură” e specifică băieților de 7-10 ani.
Apoi, sunt impresionante puținele descrieri de natură care constituie cadrul de desfășurare a jocului copiilor, prezentarea ”scaunului de judecată”, peisajul sumbru al năvălirilor tătărești. Ele întregesc tabloul istoric și-i fac pe copii să înțeleagă mai bine vremurile de altădată, prețuind copilăria oricum mai fericită a copiilor de astăzi. (VISTIAN GOIA )
